Consultații Lingvistice

022 29 58 98

   

   

   

Blog-uri

Această pagină este dedicată cercetătorilor din cadrul Institutului de Filologie

  • Acasă
    Acasă This is where you can find all the blog posts throughout the site.
  • Categorii
    Categorii Displays a list of categories from this blog.
  • Etichete
    Etichete Displays a list of tags that have been used in the blog.
  • Bloggeri
    Bloggeri Search for your favorite blogger from this site.
  • Echipe de Blog
    Echipe de Blog Find your favorite team blogs here.
  • Autentificare
    Autentificare Login form

Un „boiernaș al minții” în febra himerelor sale

Posted by pe in fără categorie
  • Font size: Larger Smaller
  • Afişări: 651
  • 0 Comments
  • Abonați-vă la această intrare
  • Imprimați

Nenorociți confrați, beșici sub soare,

V-a alăptat – HIMERA TÂRÂTOARE.

Nicolai Costenco

Sunt dator cititorului cu o mărturisire. Acum doi ani l-am umilit într-un mod barbar pe Eugen Lungu. Am făcut-o cu bună știință. I-am întins cu cinism o cursă și el a căzut în ea. Autorul „Raftului cu himere” mă consideră, după Iurie Roșca (!), un Machiavelli incurabil. Nu am încotro și recunosc: îmi place să fiu cinic, să fiu uneori necruțător și machiavelic la limita sadismului. Rareori, firește, și nu cu oricine. Am fost și sunt intransigent doar cu secăturile politice de orice culoare, care, la rându-le, nu mi-au iertat nimic niciodată. Dar, cu mai puțină încrâncenare sadică, sunt neîndurător și cu „elefanții de gumă”. „Cult, de o imbatabilă luciditate agresivă, expeditiv și prea puțin galant cu falșii ierarhi ai literaturii”, cum mă caracteriza nu chiar demult Eugen Lungu („Spații și oglinzi”, p. 38), nu suport țâfna plină de ifose din spațiul public, falsul drapat cu dichiseala autorității sacrosante, pretinsa competență ciuruită pe dinăuntru de găurile de bulbuci ai aproximației, confuziilor de tot felul și suficienței.

Departe de mine gândul de a-l include, de la un capăt la altul, pe autorul „Raftului cu himere” în această categorie! Criticul are niște calități pe care le-am remarcat de la primul articolaș publicat în „Tinerimea Moldovei”, lucru care i l-am spus chiar atunci direct, în față, ducându-mă la editura unde activa și felicitându-l cu căldură. De la acea primă apariție se observa o peniță rafinată, căreia, cu anii, i s-a adăugat acribia „șoarecelui de bibliotecă”, calitate pe care i-am remarcat-o cu prețuire acum foarte recent. Tot acum recent, în dialogul purtat cu Nina Corcinschi, doctor în filologie (sper ca acest titlu să nu stârnească vârtejurile de repulsii și ironii pe care i l-a provocat dlui critic cel de doctor habilitat), am observat alte virtuți ale scrisului dumnealui și contribuții valoroase la asanarea spiritului critic din literatura română basarabeană de după 1990. Și în alte fragmente ale interviului pomenit aduc probe și subliniez aportul său deosebit în susținerea unor tendințe literare fructuoase sau clarificarea unor probleme stringente de principiu ori chestiuni mai delicate. Cu totul deplasat e gândul, atribuit mie de Eugen Lungu, despre un pretins rol apocaliptic al dânsului în destinele literaturii basarabene! În evoluția literaturii ultimului pătrar de secol nu se observă nici semnele unei Apocalipse, precum nici dovezile unor fracturări canonice radicale. Sunt procese firești și fenomene marcate de talentul și curajul unui sau altui autor. Aici, chiar să fi vrut cu tot dinadinsul, criticul literar n-ar fi putut schimba cu ceva mersul pedestru al literelor autohtone. Că în normalitatea acestei mișcări domoale, ușor flegmatică, se arată pe alocuri și unele turbulențe gratuite, jocurile unor subiectivități exacerbate acesta e alt subiect de discuție.

Atunci care-i problema? De unde pornirea mea machiavelică de a-i întinde lui Eugen Lungu o cursă și care să fie mobilul spumegărilor halucinante din filipica sa „Un nou komisar al literaturii”? După anul 2000 mi-a fost dat să scriu și să public câteva plachete de poezii. „Poetul A.Ț., scrie contemplatorul „raftului cu himere”, nu s-a întrebat niciodată de ce despre cărțile sale nu s-au înghesuit să scrie critici și publicații importante?”. Nu m-am întrebat, fiindcă știu de ce. Eu însumi nu numai că nu am întreprins nimic pentru promovarea cărților mele, cum e firesc și cum se procedează de obicei (unii într-un exces agasant!), dar am făcut tot posibilul ca în jurul lor să fie cât mai puțină publicitate. Mai erau niște șanse pentru revenirea mea în forul public al politicii. „Visul de taină”, sensul suprem al aflării mele în politică, UNIREA, mi se arăta încă realizabil, aproape. Pe când Eugen Lungu forța uși deschise criticând un avorton „academic”, „Istoria literaturii moldovenești”, la care eu am refuzat categoric să particip, stopând chiar printr-o poziție categorică publicarea ultimului volum, Andrei Țurcanu, crede el, „făcea calcule sofisticate cum să aterizeze mai avantajos din bărcuța găurită a lui Mircea Snegur în șalupa de import a lui Piotr Kirilovici (apoi în Sabatul… a mușcat până la sânge mâinile din care își luase tainul și simbria, destul de grase din câte se vorbea)”. Din gaura comodă a „șoricelului de bibliotecă” cum să vadă Eugen Lungu altceva decât machiavelism, aterizări avantajoase, tainuri grase? Deși, sunt sigur, îi este cunoscut faptul că în istoria ultimelor două decenii și jumătate a RM nu mai este un alt exemplu ca un consilier prezidențial să-și dea de bună voie demisia de la doi președinți consecutiv. Și nu niște demisii oarecare! După ce m-am convins că nu respectă niște înțelegeri prealabile de principiu (care nu puteau ține de avantaje și simbrii!), i-am declarat lui Mircea Snegur direct inutilitatea aflării mele la Președinție, iar pe celălalt l-am îndemnat chiar în cererea de demisie să-și respecte promisiunile electorale și să plece din funcție. Despre „tainul gras” nu mai vorbesc. Nu doresc nimănui să-și vadă vreodată fiul în cătușe și nici celelalte prin care mi-a fost dat să trec nu le doresc cuiva. De altfel, am certitudinea, cu măsura sa modestă de curaj și de risc, pe Eugen Lungu nu putea vreodată și nu poate nici azi să-l pască vreun pericol. Mi-amintesc, ca probă a celor spuse, de o întâmplare semnificativă de prin 1984-85. Scrisesem noaptea o poezie, „Consolare în singurătate”, din cele care, zice el cu un dispreț suveran, „promova naționalul”. „Când secolul nebun şi-arată faţa/ atunci – păzea! ia-ţi traista cu merinde/ te du unde se-ncheagă dimineaţa/ şi-nchide-te în miezul unei ghinde.// Tăişul lunii de-ţi străpunge carnea/ ridică-te, răsuflet sincopat!/ Fă din aorta alergândă strană/ destinul urle-n ea decapitat.// Nu te-alunga după fugare umbre/ în care-ai prooroci. Proclet/ e cel ce face simandicoase tumbe/ timpu-l pândeşte cast, cu un stilet.// Iar de-ai să-ajungi cumva, nemernic/ să pui cuviincios fruntea pe trunchi/ să ştii – un strănepot vistiernic/ necruţător te-afuriseşte în genunchi.” L-am întâlnit întâmplător la stația de troleibuz și, bucuros, am început să i-o citesc. Eram concentrat la textul poeziei, dar cu coada ochiului urmăream reacția criticului. N-a fost să fie! „Criticul” din Eugen Lungu fugise în păpușoaie, lăsând acolo, în mijlocul drumului, o ființă jalnică, speriată. Către sfârșitul lecturii ochii i se făcuseră mici ca de viezure, iar privirile îi alergau în toate părțile, atente ca nu care cumva cineva să-l surprindă că ascultă o asemenea „blasfemie” antisovietică. După toate acestea, cred, este cu totul de prisos întrebarea dacă un ins cu o atare „lungime” de cutezanță e capabil să înțeleagă și să aprecieze o activitate politică fără înregimentări de conjunctură, fără solidarizări conformiste de haită adunată în jurul ciolanului și fără devotamente libidinoase cu gânduri ariviste de carieră și de căpătuire. „Machiavelică”, „imprevizibilă” – da. Dar nu într-un rol meschin de „gonaș în hazard”, într-o vânătoare profitabilă a câștigului, ci, mereu, într-un efort singular, disperat, dramatic, de „gornist sideral”, de Don Quijote încercând, din lipsa unor pârghii reale de putere, să pun stavilă „răului mai mare”, să înfrânez demagogia, să domolesc Prostia. Și toate doar prin ceea ce aveam la îndemână, puținul de care dispuneam - „calculele sofisticate” ale minții mele.

Acum îmi dau seama, a fost o risipă colosală de nervi, sănătate, ani, deși, dacă ar fi să-mi reiau viața de la început, tot pentru această cale aș opta. Literatura în acest timp își urma cursul ei obișnuit cu tot ce ține de sinuozitățile unui proces literar, inclusiv cu formarea unor grupuri și lideri de opinie și cu fixarea unor cutume, a unor obișnuințe inerente oricărei forme de activitate umană. Astfel, Eugen Lungu devine, o prezență cvasi obligatorie în toate comisiile și comitetele care se formează pe lângă Uniunea Scriitorilor, în primul rând, în cele care se ocupă de evaluarea aparițiilor literare anuale și premierea lor. De obicei, cuvântul lui (și al grupului pe care îl reprezintă) este hotărâtor în luarea deciziilor. Trei dintre cărțile mele de poezie prezentate la US au trecut prin fața comisiilor respective fără să fie observate măcar. Când, în 2006, Nicolae Negru a pledat pentru „Destin întors”, Eugen Lungu i-a retezat-o scurt: „Nu!”. Nu țin minte cine a luat premiul, deși nici nu importă, odată ce cel mai bun roman al literaturii basarabene de după 1990, „Hronicul Găinarilor” de Aureliu Busuioc, n-a fost nici el remarcat un an mai târziu. Am convingerea, cauza e aceeași. Cu anii, statutul lui Eugen Lungu de voce critică distinctă și pertinentă a suferit o metamorfoză, vădită în scrisul său, dar și în comportamentul lui de autoritate instituționalizată. E cazul clasic de derapaj în suficiență și sterilitate, de pierdere a legăturilor cu realitatea, de proiecție a prestigiului intelectual în imaginea statuară de „boier al minții”. Ca să ia o decizie, o autoritate critică se simte  îndatorată să citească totul. Pentru un boier al minții e destul doar să se uite la autor și la titlu. Cum făcea, de altfel, pe timpuri Gheorghe Mazilu, care nu se sfia să recunoască sincer că n-a citit cartea recenzată. Aceasta a fost impresia mea după ce ultimul volum de poezii prezentat la US, „Iisus prin miriști”, nici n-a fost nominalizat măcar. Un premiu al US nu e mare lucru și nici eu nu pun preț pe aceste distincții scriitoricești, care, știu, sunt mai mult niște aranjamente de culise. Dar, recunosc, ceea ce s-a întâmplat atunci cu „Iisus prin miriști” m-a durut profund. Nu era vorba de orgoliul meu rănit, cum tot juisează Eugen Lungu. Era un abuz, o decizie arbitrară, o nedreptate. Or, eu tocmai la lucrurile acestea sunt foarte sensibil. Cartea aceasta, ca și „Destin întors”, fusese respinsă fără a fi citită.

Era o bănuială, un sentiment obsedant, aproape o certitudine.

Când peste câțiva ani am dat de un text electronic pe care îl credeam pierdut irecuperabil, mi-a venit o idee „machiavelică”, să-l pun la încercare pe pontiful infailibil al criticii noastre. Și i-am trimis printr-un prieten manuscrisul „Verdelui regal”. De gustul său nu mă îndoiam. Vroiam să-i verific competența și probitatea, capitol la care aveam mari îndoieli. Nu fără temei, după cum s-a văzut mai târziu. Eugen Lungu a luat de bună fabulația unui „nepot” care vine cu manuscrisul unchiului său decedat, fără să remarce, în calitatea sa de maharajah al criticii basarabene și de membru cvasi permanent al comisiilor de jurizare de la US, puternicele consonanțe cu poezia din volumele mele anterioare pe care ar fi trebuit să le fi răsfoit măcar. Un scriitor, care a identificat imediat autorul de cum poeziile au început a apărea pe Facebook, mi-a și spus: „Din păcare, fișierul lecturilor lui Eugen Lungu are multe lacune”. E tocmai ce presupuneam eu. Dovadă e că Mircea V. Ciobanu, care în critica literară e și un cititor, nu doar o statuie balonată, în seara lansării cărții a făcut o radiografie ajustată și exhaustivă a poeticii „Verdelui regal”, numind exact și „posibilul” autor al volumului. Pe aproape de adevăr au fost și ceilalți doi vorbitori, Emil Galaicu-Păun și Maria Șleahtițchi. Nu mai vorbesc de Maria Pilchin, care, probabil, pentru Eugen Lungu nu contează, fiind o anonimă oarecare (ca și Nina Corcinschi, cum lasă el să se înțeleagă), dar care tot atunci a venit cu o demonstrație desăvârșită la subiectul identității autorului volumului discutat. Era o argumentare întemeiată nu pe ifose de autoritate sacrosantă, ci pe simplul fapt de a fi citit și cărțile anterioare.

Eugen Lungu a înțeles foarte bine care a fost ținta „farsei” mele și, mai ales, a înțeles care ar putea fi consecințele pentru imaginea sa de critic literar, odată ce, imediat ce și-a dat seama de realitate, a vrut să șteargă orice urmă, încercând (cu insistență, implorând) să cumpere cu bani peșin tirajul de la editură pentru a-l arde. Îmi imaginez ce cutremur s-a produs în interiorul său când s-a gândit că – gata! – monumentul îi crapă din toate încheieturile! De aceea acum și vine cu insinuări precum că aș fi vrut, dintr-o incurabilă pornire amorală, să intru cu „Verde regal” în literatură pe fereastră. Am vrut, sugerează dânsul, ca un Machiavelli vicios ce sunt, să tulbur pacea și armonia literară vegheată și întreținută cu atâta grijă de unica și infailibila Sa autoritate de căprar cu vanități de generalissimus. Din aceleași adâncimi confuze străbat și etichetările răutăcioase, depreciative, aceleași spaime îl fac să spumege de furie, să falsifice spusele mele, să caute – într-o paranoia dezlănțuită – în cărțile (pe care nu le-a citit și i-o pot demonstra!) complexe freudiste, patimi demolatoare, impulsuri revolute de atavism totalitarist. „O simplă reglare de conturi, o intervenție ca între gășcari – mișcați-vă, bă, că intru eu!” – atâta a văzut acest „boier al minții” cu o mentalitate măruntă de „figură de raftul doi”, vorba lui MVC,  în cele câteva fragmente publicate din dialogul cu Nina Corcinschi. De parcă, după ce o viață nu mi-a păsat de micile orgolii ale bălăcelilor provinciale, la cei aproape 70 de ani, cu viziunea acută a estuarului ce se deschide înainte, pot să pretind și să mă îmbulzesc pentru un loc mai în față în staulul strâmt al unor glorii iluzorii!

Trec peste considerările disprețuitoare pe marginea poeziei mele odată ce Eugen Lungu nu a citit nici măcar „Cămașa lui Nessos”, afirmând  cu dezinvoltura unui Statu-Palmă rânzos că „a promovat naționalul” și atât. În acest volum, după cum a demonstrat Nicolae Leahu la apariția ediției a 2-a într-un studiu amplu și pertinent, apoi Theodor Codreanu, Alexandru Burlacu, Grigore Chiper Adrian Dinu Rachieru, Vladimir Beșleagă și, recent, Aliona Grati (am citat doar câteva nume, firește, „neimportante” pentru el, dintr-o bibliografie cu mult mai largă) nu de „promovarea naționalului” e vorba, ci de cu totul altceva. Nici verdictele pe marginea activității mele critice nu ar merita vreo atenție odată ce referințele sale demonstrează clar lacune grave de documentare sistematică, la sursă, și doar un interes momentan de conjunctură, o „lepturare” în fugă, părtinitoare, cu vădite intenții de răzbunare, din izvoarele precare și aproximative oferite de GOOGLE.

Nu pot însă lăsa fără un răspuns fabulațiile sale în care mânia umilinței de a fi fost dezbrăcat în public dă peste margini într-un amestec de fantezii aberante, trunchieri veninoase și taxări grosolane, primitive. Dintre calificativele lui Eugen Lungu, cel mai halucinant, cred, este „marele inchizitor al postmoderniștilor”. De altfel, cam o jumătate din dejecțiile umorale ale diatribei sale pretind o acțiune „sfântă” de apărare în procesul unei închipuite treceri a subsemnatului prin grădina postmoderniștilor cu buldozerul rea-voinței și abordărilor retardate. Pentru informare a celor care nu știu, aș aminti că, în anii ’80, pe când Eugen Lungu era prins în doar niște preocupări modeste de proctolog literar, eu, fără a cunoaște ce se întâmplă la „Cenaclul de luni” al lui Nicolae Manolescu, cu doar intuiția noului care plutea insesizabil în aer, mai ales, în literatura Țărilor Baltice, am surprins (și am susținut cu căldură), mai întâi în poezia Lorinei Bălteanu, apoi în cea a lui Grigore Chiper, Vsevolod Cernei, Vasile Gârneț și a altor autori, manifestările unei noi paradigme artistice, căreia mai târziu i s-a zis „optzecistă” și „postmodernistă”. Tot atunci l-am îndrumat pe elevul Nicolae Leahu spre lecturi serioase, dintre care mi-amintesc bine „Narcis și Hiperion” de Mihai Cimpoi. Nu mai vorbesc de consăteanul meu, Gheorghe Erizanu, căruia i-am oferit, dincolo de o listă de lecturi esențiale, și accesul nelimitat la biblioteca mea. Rupând din context și interpretând tendențios niște caracteristici de fond ale unor fenomene critice de după 2000 din fragmentul de dialog publicat în „Contrafort”, autorul trage tranșant concluzia reapariției periculoase în arenă a unui intrus ieșit din tenebrele demonice ale trecutului totalitar, „un nou komisar al literaturii”, și se dezlănțuie într-o isterie de alarme, avertizări și false pledoarii gratuite. Acolo unde eu încerc să surprind într-o diacronie nuanțată tendințe generale, să definesc schimbări de direcție, evoluții sau involuții, momente de ascensiune și creativitate ori semne de declin și să precizez niște determinări specifice care singularizează și disting fenomene și procese literare, Eugen Lungu vede un atentat barbar la temeliile esteticului și ale postmodernismului, în genere. Cu bisturiul exegezei transdisciplinare încerc să prind mișcarea și să urmăresc situarea literaturii noastre în pura imanență globalistă, să stabilesc fracturările ei ontologice (altele decât în comunism, dar reale, sesizabile), iar criticului înțepenit în reveriile sale literare dinaintea „raftului cu himere” i se năzăresc demonii inchizitoriali ai Dogmei. Altă Dogmă, aceeași față, imputându-mi, pervers și fără temei, în locul arșinului „luptei de clasă” măciuca „naționalului”. Acolo unde textul meu pledează pentru ieșirea din imanență și pura gratuitate, pentru refuzul jocurilor mimetice facile, a snobismului și transcenderea în axiologic, el constată – în debordanța amestecurilor tulburi de ură și neputință răbufnind în patimi demolatoare – război contra fundamentelor estetice, atitudine antioccidentală, încremenire în norme și principii revolute. „Spuneți-i cineva dlui doctor habilitat că lumea literară s-a schimbat între timp”, cheamă el cu o insolență ironică de boier al minții. Dl doctor habilitat știe bine că lumea literară s-a schimbat, parcurgând în sfertul de secol de după 1990, împreună cu întreaga postmodernitate, numeroase curbe, cu deschideri de orizonturi și fundături fatale, cu stagnări și seisme inerente. Tocmai aceste sinuozități, contraste, zguduiri mari ori zgâlțâiri ușoare sunt interesante pentru dânsul. De unde să știe de ele căldicelul boiernaș scăpătat care n-a observat cum cu anii, din apele limpezi, revigoratoare ale esteticului, s-a pomenit înțepenit, cu autosuficiență și uitare de sine, în heleșteul unui estetism leșietic, comod, inconsistent, de conjunctură?

Cu totul deplasată, jalnică chiar pe alocuri, este „apărarea” autorilor bălțeni, prelungită într-o pledoarie înfocată în susținerea tuturor postmoderniștilor, niște victime în bloc, în viziunea sa, ale nihilismului meu contestatar. Insinuând în particularitățile scrisului lor remarcate de mine (un anumit alexandrinism crepuscular al stilului și preocupărilor) o apreciere axiologică și, implicit, o reactualizare a dogmelor jdanoviste antioccidentale, Eugen Lungu pornește a trânti cu zgomot toate ușile deschise ale postmodernismului autohton. Nu era nevoie s-o facă! Nu sunt nici împotriva postmodernismului, nici contra postmoderniștilor. După ce în anii ’80 am sprijinit fără rezerve, printr-un efort singular, noile deschideri de paradigmă, pe parcursul ultimilor ani nu am ratat nici o ocazie ca, în calitatea mea de șef de sector de literatură contemporană la Institutul de Filologie, să promovez exegeza literaturii de după 1990 și să susțin autorii tineri, critici și cercetători, de la Bălți, de la Tiraspol, de peste tot. Pe Lucia Țurcanu, Maria Pilchin i-am invitat personal și i-am angajat la serviciu. Grigore Chiper a fost și el angajat și chiar a scris și a susținut o teză despre noua paradigmă optzecistă în cadrul sectorului. Lui Adrian Cibotaru i-am propus angajarea la o temă de cercetare. A refuzat, era prins în alte proiecte. Pe Em. Galaicu-Păun și Dumitru Crudu i-am invitat la doctorantură. Deși polemizez uneori, cred că sunt în niște relații normale, uneori chiar cordiale, cu Mircea V. Ciobanu și Vasile Ernu. Cu Nicolae Leahu ne întâlnim la diferite manifestări științifice, unde de fiecare dată îi amintesc de o veche „datorie” – să susțină teza de doctor habilitat. De altfel, el a fost primul care a remarcat în „Cămașa lui Nessos” dincolo de interferențele mitologice o atmosferă de crepuscul. Nu m-am gândit că Nicolae Leahu e vreo rudă de-a lui A. A. Jdanov. Exemple am o mulțime. A continua înseamnă să mă iau la întrecere cu Eugen Lungu în forțarea ușilor deschise.

 Încheind aici, nu pot să nu-i mulțumesc autorului pentru că a remarcat eroarea mea de a fi făcut confuzia între idiotism și idioțenie. Un lapsus care m-a mirat tare. Mi-am amintit clar cum profesorul nostru de lexicologie, regretatul Ion Mocreac, ne dicta rar: „Idiotism - expresie sau construcţie caracteristică unei limbi, care nu poate fi tradusă în altă limbă cuvânt cu cuvânt. Idioțenie - caracter idiot, lipsă de inteligenţă, cretinism, tâmpenie, imbecilitate.” Nedumerirea a fost cu atât mai mare, cu cât știam că am trecut de mai multe ori cu ochii peste textul în cauză. Până am găsit explicația. M-a ajutat Sigmund Freud cu „Psihopatologia vieții cotidiene”, unde savantul vienez dezleagă tocmai enigme de felul acesta. După lungi meditații, explicația mi-a venit de la sine. Analizând „Hronicul Găinarilor”, în forul meu interior am fost dominat până la o stare de inhibiție de substantivul masculin „idiot” cu sonoritatea sa scurtă și grea, ca de piatră, și cu forța oarbă, primară, amenințătoare care o emană. Derivatul „idioțenie” este un feminin fără vlagă, cuminte, cu o aură chiar de sacralitate. Peste fețele sfinților, am uneori impresia, parcă transpiră și o boare imperceptibilă de idioțenie. Romanul lui Aureliu Busuioc sfârșește cu scena unei mase compacte de ființe fără identitate, întunecate, tăcute, inconștiente. Mase de idioți sovietici! În cenușiul acestei mulțimi anonime nu se mai identifică derivata idioțenie, ci doar IDIOTUL originar. E figura care se învârtește mereu, peste tot, chiar și după 25 de ani de „independență și suveranitate”. Apare de unde nu te aștepți, dă de știre că n-a pierit, iese înainte, acoperă orizontul. Tocmai acestuia, idiotului autohton ubicuu, din politică, din literatură, din viața noastră de toate zilele, îmi vine adesea să-i strig, nu ca între gășcari, ci omenește, cu durere: „Mișcă-te, bre! Nu vezi că întuneci cu bolovanul tău cerul?”

 

                                                                                                      REVISTA LITERARĂ, 07.2016.

Comentarii

  • No comments made yet. Be the first to submit a comment

Lăsaţi un comentariu

Musafir Sâmbătă, 19 August 2017
   

Noutăți  

 Se anunţă susţinerea tezei de doctor. Pretendent: Magdalena RUSNAC-FRĂSINEANU. Conducător ştiinţific: ŢURCANU Andrei, doctor habilitat în filologie, profesor universitar. Consiliul ştiinţific specializat D19.622.01 – 10 

Citește mai departe...

INSTITUTUL DE FILOLOGIE, RAPORT PRIVIND ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ ŞI INOVAŢIONALĂ în anul 2017 (I)

Citește mai departe...

Joi, 29 iunie 2017, ora 10.00, în Sala 408, în şedinţa Seminarului Ştiinţific de Profil din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, va avea loc discuţia tezei de doctor habilitat în filologie, la specialitatea 621.04. Lexicologie şi lexicografie; terminologie şi limbaje specializate; traductologie (limba română), cu tema Terminologia medicală în limba română: evoluţie şi tendinţe

Citește mai departe...
   

Aparitii editoriale  

   
© INSTITUTUL DE FILOLOGIE 2015