Consultații Lingvistice

022 29 58 98

   

   

   

Blog-uri

Această pagină este dedicată cercetătorilor din cadrul Institutului de Filologie

  • Acasă
    Acasă This is where you can find all the blog posts throughout the site.
  • Categorii
    Categorii Displays a list of categories from this blog.
  • Etichete
    Etichete Displays a list of tags that have been used in the blog.
  • Bloggeri
    Bloggeri Search for your favorite blogger from this site.
  • Echipe de Blog
    Echipe de Blog Find your favorite team blogs here.
  • Autentificare
    Autentificare Login form

Arhetipul dualităţii primordiale în romanul de factură fantastică a lui Mircea Eliade

Posted by pe in fără categorie
  • Font size: Larger Smaller
  • Afişări: 888
  • 0 Comments
  • Abonați-vă la această intrare
  • Imprimați

Roman fantastic şi erotic, Domnişoara Christina, a apărut în anul 1936. Lucrarea artistică vine direct din folclorul românesc: o poveste cu strigoi, într-o lume căzută pradă blestemului. În roman, femeia este cea care încearcă să atingă perfecţiunea prin dragoste, este femeia de pe celălalt ţărm, al morţii – domnişoara Christina, îndrăgostită de un muritor, pictorul Egor. Acesta înţelege treptat visul ca pe o realitate, care presupune „o achiziţie a Eului, în urma unei stări extazice, în urma cunoaşterii directe ori din surse care răspândesc printre oameni, cunoaşterea absolută” [2, p.45]. Astfel că realitatea este acoperită de un fantastic fără lămurire şi fără continuitate logică [6, p.54]. Eroii par a fi nişte anexe ale mediului, observă Vintilă Horia [7, p.42], însă pe parcursul analizei ne vom convinge că însăşi personajele creează atmosfera fantastică odată cu implicarea lor în rezolvarea conflictului.

Personajele masculine şi oaspeţii familiei Moscu, din acest roman, la prima intrare în acţiune sunt martorii unor evenimente stranii, cărora încearcă să le dea propriile explicaţii, considerând că printr-o atitudine pasivă resemnată vor obţine respectul gazdei şi o şansă de a se afirma creativ şi profesional. De la prima vedere, domnul Nazarie şi Egor sunt recunoscători şi mulţumiţi nu doar de ospitalitatea femeilor, a doamnei Moscu şi a domnişoarei Sanda (în special), dar şi de interesul sporit faţă de viaţa profesională a bărbaţilor, pe care îi laudă şi-i încurajează mereu: „o glorie a ştiinţei româneşti”, „Ce lucruri frumoase ne-a spus domnul profesor despre Bălănoaia! Începu cu un glas puţin încântat”. Am putea în acest context să reamintim ideea lui C. G. Jung, conform căreia femeia este un catalizator al creativităţii bărbatului doar în momentul când femeia interlocutoare este o proiecţie a dorinţelor bărbatului cu referire la ea. În timp ce dl. Nazarie trăieşte momente de satisfacţie profesională, fiind „recunoscător lui Egor că îi dă prilejul să vorbească despre meseria şi pasiunea lui”, Egor, al doilea musafir, pictor, urmăreşte mirat atmosfera somnolentă din casa doamnei Moscu, observând că femeia, capul familiei, este dominată de un exces de plictiseală, neobservată de fiicele ei. Mai exact, el defineşte plictiseala fiind una stranie. Precizarea sugerează ideea că doamna Moscu, posibil, e conştientă de faptul că mâine nu se va întâmpla nimic nou, de altfel ca şi ieri, şi alaltăieri, şi tot timpul.

Componenţa familiei (precizăm lipsa bărbatului) şi vârsta doamnei Moscu, ne sugerează existenţa unei femei care şi-a pierdut demult din feminitate şi influenţă asupra bărbaţilor. O singură punte certă spre realitate reprezintă Sanda, pentru care Egor trăieşte un sentiment de dragoste. Însăşi locuinţa şi personajele feminine pe care le vizitează bărbaţii, oameni cu simţ artistic, sensibili la tot ce este frumos, urât şi mediocru, sunt prezentate de Mircea Eliade ca fiind stranii, creând impresia că la un moment dat va izbucni un val de misticism. Doar că acest val va putea izbucni doar prin contactul emoţional şi spiritual dintre personajele masculine şi feminine, dintre reprezentanţii lumii obişnuite şi a celei învăluite în taine obscure. Deşi familia ospitalieră tinde să intre bine în rolul impus de societate, ceea ce C.G. Jung numeşte persona, în unele cazuri atenţia şi interesul excesiv al doamnei Moscu faţă de dl Nazarie trădează un abuz de receptivitate şi admiraţie. Acestea sunt atât de puternice, încât acesta din urmă simte slăbiciuni, ameţeli, având senzaţia că pierde legătura cu lumea reală: „începu să-şi simtă năduşeala rece pe umeri, pe piept, de-a lugul braţelor. Ca şi cum ar fi pătruns lent într-o zonă umedă şi îngheţată”. Este o scenă de minut, doar o singură clipă profesorul trăieşte senzaţii necunoscute. Luciditatea i-a fost furată pe o clipă, în schimbul bucuriilor de a fi apreciat, cum crede el, pe merit. Doamna Moscu a înţeles de la bun început dorinţele şi slăbiciunile fiecărui musafir: domnului Nazarie îi lipseau aprecierile şi încurajările furtunoase ale unei femei, iar lui Egor – dorinţa de a se realiza creator printr-un tablou superb. Remarcăm că pe parcursul discuţiei cu dl Nazarie, oboseala stranie a doamnei Moscu trece văzând cu ochii, pe când interlocutorul ei spre finele cinei se simte tot mai extenuat. Despre un fenomen similar vorbeşte şi Jeffeler în lucrareaAtitudinea este totul [4, p.109], susţinând ideea psihologului Jack Canfield că persoanele care „absorb” energia prin comunicare sunt numiţi oameni toxici. Cei care vorbesc mult timp cu ei pot rămâne epuizaţi, fără puteri de a mai gândi.

Din discuţia celor doi putem observa manifestarea complexului inconştient animus în comportamentul doamnei Moscu. Ea cucereşte nu doar atenţia lui Nazarie, dar îl lasă şi fără personalitate, obosindu-l cu discuţii, emoţional mai târziu inapt chiar şi pentru a-şi defini frumos o simplă senzaţie de oboseală. În acest context, amintim că C.G. Jung, în studiul său Două scrieri despre psihologia analitică, afirmă că „animusul izbucneşte să pună în locul unui om adevărat opinia despre el”[5, p. 236]. Astfel că dl. Nazarie a uitat definitiv de sine, de cine este el cu adevărat, trăind o nouă personalitate, în funcţie de opiniile doamnei Moscu. Păcat că noua construcţie nu durează atât de mult, lăsându-l prin brusca încetare şi revenite la realitate cu un sentiment de adâncă insatisfacţie. „Femeile intelectuale au scopul să-l supere pe bărbat, iar asta le face tot mai dependente deanimus” [5, p. 236].

Comportamentul domnului Nazarie i-a neliniştit pe unii, iar doamna Moscu se mulţumi doar să-şi lipească palma de frunte, fără să mai rostească un cuvânt. Simina urmărea cu mare băgare de seamă scena, ca şi cum auzise undeva de aşa ceva, iar acum „parcă se trudea să descifreze o taină. Era o preocupare adâncă, nemulţumită, dincolo de copilărie”. Fetiţa parcă participă la un act repetat într-un act de iniţiere involuntară a oaspeţilor în misticism. Acest lucru se întâmpla cu orice bărbat ce venea în palatul doamnei Moscu. Spre finele romanului, în scenă apare un nou personaj masculin, medicul, solicitat s-o consulte pe Sanda. Iniţial urmează aceeaşi strategie de confruntare. Doamna Moscu întâlneşte invitatul cu solemnitate: „Domnul doctor Panaitescu, un foarte destins om de ştiinţă”. Însă atmosfera somnolentă persistentă îl uimeşte: domnul Nazarie „ era obosit, nervos; i se părea că visează”. (…) „Îl lovi paliditatea lui Egor, ochii lui înecaţi în cearcăne”. Doar că nu peste mult timp, naratorul intervine cu o imagine surprinzătoare pentru cititor, însă una aşteptată pentru personaje: „Doctorul se simţea foarte obosit .(…) Îl tulbură mai ales masa, oamenii aceia nervoşi, bolnavi, care nu-şi vorbeau decât prin cuvinte nelalocul lor.(…) Nu-i plăcea nimic în camera aceasta a lui, din care tocmai atunci se mutase cineva”. Nu vom urmări defecţiunea lui psihică şi emoţională până la final. El conştientizează degrabă atacul psihologic al femeilor şi pleacă cât mai curând. Să remarcăm că nu orice personaj masculin are aptitudinea de a vedea o lume de dincolo, cum a făcut-o Egor. Medicul simte o repulsie faţă de tot ce nu este obişnuit. E ceea ce simt cei neiniţiaţi într-o artă, cei lipsiţi de viziuni creatoare. Numai creativitatea permite manifestarea arhetipului anima, contribuind la lărgirea viziunii asupra vieţii.

Pe parcursul discuţiilor se dovedeşte că mai este un membru al familiei, o personalitate foarte importantă, domnişoara Christina „aşa îi spuneau toţi pe aici”. Este un personaj in absentia, dar despre care personajele vorbesc cu groază. Dintr-un interes personal, oaspeţii solicită să-i vadă înfăţişarea domnişoarei, despre care tot aud diferite opinii pline de admiraţie de la chiar prima cină în această familie. Doamna Moscu, fericită de parcă şi-ar îndeplini o misiune, le prezintă camera şi portretul domnişoarei Cristina. Deşi aceasta (Christina) este moartă de mai bine de 30 ani, admiratorii portretului îi întâlnesc privirile ei, simţind puterea feminităţii, dominând atât prin chipul ce se reflectă proaspăt, cât şi prin aerul de mister şi prospeţime persistent în cameră. „Mirosul acesta e parfumul tinereţii ei, resturi miraculoase păstrate de apa ei de colonie, din abruptul trupului ei”.

Criticul literar Corin Braga menţionează că antropologii au semnalat adesea spaima oamenilor din societăţile primitive la oferta de a li se face portretul sau fotografia, în ideea că imaginea ar lua prizonier sufletul modelului, atrăgându-i moartea [1, p.151].Şi moartea Christinei din romanul lui Eliade a avut loc după pictarea tabloului şi succesul acestei lucrări artistice. De aici şi efectul atât de puternic al tabloului, faptul că femeia pictată le pare vie bărbaţilor. Bărbaţii nu numai că îi simt vie prezenţa, dar, se pare, chiar tabloul participă de fiecare dată la o iniţiere a bărbatului privitor în anima lui. Egor, pictorul, examinând creaţia altuia, se pomeneşte a fi într-o consonanţă intimă cu sine însuşi. Prin intermediul acestui chip de femeie el savurează zâmbetul ei, ochii ce erau fixaţi anume pe el, „parcă l-ar fi ales numai pe el din tot grupul, să-i spună numai lui de nesfârşita ei singurătate”. Christina ca şi cum îl asigură de unicitatea lui. Mai târziu, în rezultatul deşteptării complexului inconştientanima, Egor este cuprins de o frenezie creatoare. Chipul din tabloul pictat, prin această resuscitare a animei pictorului, îi oferă acestuia şansa de a se autorealiza profesional, provocându-i o dorinţă de a reproduce creator portretul: „aş vrea să încerc odată să pictez acest tablou, … să-l pictez cum ştiu eu, iar nu să fac o copie…”.

Precizăm că anima, după C.G. Jung, se exprimă în viaţa bărbatului nu numai în proiecţia asupra femeilor, ci şi prin activitatea creatoare [3, p.89]. Astfel că domnişoara Christina, moartă de aproximativ 30 de ani, graţie efluviilor de admiraţie faţă de ea a gazdelor, îl influenţează, stimulându-i zelul creator, pe pictor. Acesta trăieşte o explozie de energie fiind cuprins şi de un sentiment de emulaţie creatoare, de dorinţa de a-l depăşi pe Mircea, autorul picturii. Decizia luată atestă atât un interes deosebit faţă de femeia care a fost Cristina, o dorinţă de a-i reactualiza chipul, de a-i adăuga nuanţe mai vii, cât şi faţă de actul propriu-zis al re-creării artistice a chipului ei într-o pictură nouă. Ultima dorinţă o putem interpreta ca un pact încheiat (evident inconştient) între aceste două personaje: el îi va readuce frumuseţea, iar ea îi va menţine puterea creatoare. Iubita lui, Sanda, unicul personaj feminin care nu pare straniu şi care trăieşte sentimente de simpatie şi dragoste faţă de Egor, este nemulţumită de această idee. Simina, sora mai mică a Sandei, dimpotrivă, afirmă: „Dar lui tanti Christina i-ar plăcea să mai fie o dată pictată”Prin intermediul portretului domnişoarei Christina asupra d-nei Moscu şi Siminei se revarsă o atenţie sporită din partea oaspeţilor celebri care le vizitează casa. E ca şi cum pictura ar fi o carte de vizită a personalităţilor trecute pe aici, reprezentând în sine un necunoscut, care dăinuie, persistă, se realizează prin noile prezenţe virile în casa lor.

Pe parcursul desfăşurării acţiunii, oaspeţii sunt copleşiţi de informaţii noi şi teribile despre viaţa şi moartea Christinei, care îi uimeşte, îi sperie şi îi înfricoșează. Această stare implică o ambiguizare interioară puternică, fiecare din personajele venite sunt silite să constate că persona bărbatului puternic, inteligent, neînfricoşat se clatină. Chiar şi cea mai mică fată din casă, Simina, de nouă ani, le trezeşte groază, deoarece „îi făcea atâta putere furia unui bărbat, a unui om atât de puternic împotriva ei…” Deşi este destul de mică de a pricepe astfel de lucruri, ea intuieşte o mică victorie când va scoate în evidenţă laşitatea şi slăbiciunea lui Egor, pe care acesta o pierde atât de uşor în faţa unui copil. Replica ei nevinovată „Dumneavoastră sunteţi bărbat, nu vă puteţi speria…Ca mine, adăugă ea…” nu este chiar atât de inocentă în context.

Personajul masculin, Egor, urmează să trăiască nopţi de coşmar, visând-o pe domnişoara Christina tot mai des şi mai viu. După cum susţine C.G. Jung, anima se poate exprima prin fantezii, stări de spirit, presentimente şi explozii emoţionale. „Un vechi text chinezesc spune că atunci când bărbatul se trezeşte dimineaţa abătut sau în proastă dispoziţie este vorba de sufletul său feminin, de anima sa”[3, p.89). Deci, visul în care i se iveşte chipul domnişoarei moarte lui Egor poate fi înţeles ca o manifestare directă a complexului său inconştient anima. Eroina visului devine tot mai puternică şi mai dominantă asupra lui, încât el simte că pierde aptitudinea de a diferenţia visul de realitate.

Evenimentele din romanul Domnişoara Christina derulează într-un ritm tensionat, cu implicarea unor forţe de mister, prin care se relevă puterile supranaturale observate de Egor la Simina. Nu întâmplător el o detestă numind-o „om demonic”. Exprimarea atât de puternică şi inevitabilă a animei îl face, în cele din urmă, să se simtă epuizat, distrus emoţional şi psihic. Psihanalistul C.G. Jung susţine: „omul nu se poate debarasa de sine în favoarea unei personalităţi artificiale”. În faţa Siminei Egor îşi pierde imaginea de bărbat intelectual, rafinat în gusturi, sceptic, încrezut în sine. Psihanalistul constată că în toate cazurile obişnuite dominaţia animei asupra personei provoacă reacţiei inconştiente, capricii, afecte, angoase, criză nervoasă etc. [5, p. 221], fapt care se descoperă şi în personajul lui Eliade: „Îl duceau pe braţe. În jurul lui, odăile se schimbau vrăjite. Trecu la început printr-o mare sală de bal.(…) Întâlni perechi elegante (…), care îl priveau nelămurit, mirate”.

Manifestările complexului inconştient anima şi animus evidenţiate în personajele de referinţă ale romanului Domnişoara Christina sunt exprimate prin stările lor emoţionale şi psihice schimbătoare în funcţie de complexitatea şi gradul de dominaţie de către personajele feminine a eului personajelor masculine. Motivaţia facturii fantastice a romanului poate implica şi alte interpretări, însă tocmai acest punct de vedere, al psihanalizei, ni se pare nouă, contribuie la accentuarea unei stări de magie neagră, magia unei iubiri blestemate oferită de strigoiul domnişoarei Christina personajului masculin Egor căruia îi va deschide marile taine ale existenţei printr-o transgresare a timpului şi spaţiului obişnuit: viaţa este un vis, existenţa – o iluzie.

 

Referinţe critice:

  1. Corin Braga, 10 studii de arhetipologie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.

  2. Elena Dan, Mircea Eliade. Codul nuvelelor fantastice, Iaşi, Editura Polirom, 2008.

  3. Frieda Fordham, Introducere în psihologia lui C.G. Jung.Trad., eseu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Bucureşti, Editura IRI, 1998.

  4. Jhon Jeffeler, Atitudinea este totul. Trad. de Ana Pompilescu, Bucureşti, Editura Cartea Veche, 2008.

  5. Carl Gustav Jung, Opere complete 7. Două scrieri despre psihologia analitică. Colecţie coordonată de V. Zamfirescu, Bucureşti, Editura Trei, 2003.

  6. D. Trost, Domnişoara Christina în revista Azi, nr. 26 ianuarie 1937; reprodus în „Dosarul” Mircea Eliade, vol.V (1936-1944): Jos farsa!, Partea a doua, cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2001.

  7. Horia Vintilă, Domnişoara Christina, în Sfarmă Piatră, nr. 56, 20 decembrie 1936; reprodus în „Dosarul” Mircea Eliade,vol.V (1936-1944): Jos farsa!, Partea a doua, cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2001.

Comentarii

  • No comments made yet. Be the first to submit a comment

Lăsaţi un comentariu

Musafir Sâmbătă, 19 August 2017
   

Noutăți  

 Se anunţă susţinerea tezei de doctor. Pretendent: Magdalena RUSNAC-FRĂSINEANU. Conducător ştiinţific: ŢURCANU Andrei, doctor habilitat în filologie, profesor universitar. Consiliul ştiinţific specializat D19.622.01 – 10 

Citește mai departe...

INSTITUTUL DE FILOLOGIE, RAPORT PRIVIND ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ ŞI INOVAŢIONALĂ în anul 2017 (I)

Citește mai departe...

Joi, 29 iunie 2017, ora 10.00, în Sala 408, în şedinţa Seminarului Ştiinţific de Profil din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, va avea loc discuţia tezei de doctor habilitat în filologie, la specialitatea 621.04. Lexicologie şi lexicografie; terminologie şi limbaje specializate; traductologie (limba română), cu tema Terminologia medicală în limba română: evoluţie şi tendinţe

Citește mai departe...
   

Aparitii editoriale  

   
© INSTITUTUL DE FILOLOGIE 2015